Aplicatie Piatra Mare

Aplicatie Piatra Mare – iunie 2005 de Robu Alexandra

4 IUNIE 2005, Sambata

Dupa doar doua ore de somn, in dimineatza zilei de 4 iunie, sambata mai precis , ne-am adunat de pe la casele noastre si ne-am intalnit in Gara de Nord… boboceii Rozei Vanturilor, noii inscrisi. Acolo ne asteptau Tony si Tronul (baiatul care ne-a filmat si pe care n-am reusit sa aflu nici acum cum il cheama). Ne-am urcat in tren si dupa ce ne-am instalat care pe unde a a gasit liber, am inceput sa ne imprietenim… unii ne cunosteam de la cursuri, altii ne vedeam acum pentru prima oara…
Nu stiu cand am ajuns in Timisul de Sus, cert este ca oricat as fi fost de obosita, nu ma induram sa dorm si sa pierd cresterea treptata a altitudinii. Cand am trecut pe langa subcarpati, o mie de fluturasi imi invarteau stomacul…. sa plang, sa rad de fericire ca am ajuns la munte?Sa tac si sa privesc…sa fac o poza… sa arat si celorlalti… nu stiam ce sa fac mai intai… Dupa ce am pierdut din vedere Crucea de pe Caraiman, ridicata in cinstea eroilor romani intre anii 1926 – 1929, la o altitudine aproximativa de 2291m, m-am mai linistit, mi-am facut bagajul pentru ca se apropia Timisul de Sus si trebuia sa coboram.
In monom, civilizat si prudent, ca niste adevarati elevi ai unei scoli serioase de ghizi, am mers pe marginea soselei pana la inceputul traseului unde ne-am imbracat mai subtire, ne-am strans bocancii si, cu inima in dinti, am inceput sa urcam spre Cascada Tamina. Soarele stralucea deasupra padurii, bucuros si el ca si noi si isi impletea razele prin parul a 30 de iubitori de munte. La inceput am urcat mai greu, rucsacul incarcat ne tragea inapoi, bocancii noi nu prea stateau confortabil in picioarele unora… dar apoi, dupa un timp in care fiecare si-a gasit pasul, mergeam linistiti si admiram imprejurimile…
Intr-o ora jumate am ajuns la Cascada Tamina, am mancat, ne-am lasat rucsacii in poteca si am coborat sa exploram indeaproape minunatia ce te facea sa te desprinzi de real. Printre pereti inalti de stanca, ale caror varfuri erau incununate de aurul sorelui, curgea repede un rau plin de diamante minuscule in care daca te uitai atent se zareau mii de curcubee, ce se izbeau de pietrele din drumul lor si fugeau la vale, ca niste stihii. Dupa ce am iesit dintre peretii reci, patati de muschi si flori, ne-am intors la rucsaci pentru ca traseul nostru era abia la inceput. “Ceata noastra de pitici” mergea pe poteca strajuita de copaci.. unii radeau, altii admirau peisajul… unii se concentrau la drum si stateau numai cu ochii in pamant… trecura alte 2 ore si am iesit din padure… ce priveliste!!! In fata noastra, se inaltau varfurile mult visate, pe care trebuia sa le trecem pentru a ne ochi punctul de destinatie. Am urcat pe pajiste pana pe prima creasta, unde am facut un mic popas pentru a ne scalda privirea cu zarea imbracata in munti, crestati ici colo de limbi de zapada… Bucegii cu Varful Omu, Cheile Rasnoavelor, Coltii Morarului si celelalte varfuri, impodobite in puful norilor de primavara…
S-a facut racoare, asa ca ne-am mai luat cate o bluza pe noi si ne-am continuat traseul. Am ajuns la o cruce… o fata care fusese rapusa de inghet, acum aproximativ 30 ani…. un moment de liniste, dupa care am reluat firul potecii, am salutat drumetii ce veneau din fata, care erau si ei un grup maricel si am mers mai departe, in liniste pentru un timp. Depasind portiunea in care eram deasupra lumii, am ajuns la o vale cat de cat abrupta, pietruita, printre stanculitze pe care am coborat cu atentie, ajutandu-ne intre noi. inca un sfert de ora prin padure si am ajuns la doar 20 min distanta de locul unde aveam sa ne asezam corturile. Am mai facut un mic popas pentru acei care au vrut sa mearga pe varf… pe Varful Piatra Mare, aflat la 1844 m altitudine si apoi, fara oprire am ajuns la mini platoul din spatele cabanei Piatra Mare, unde ajutandu-ne unii pe ceilalti, am ridicat corturile.
Vremea a tinut cu noi, iar soarele ne-a urmarit aproape mereu…Ne-am speriat un pic de o posibila ploaie pentru ca un nor mai gri, s-a pus paravan soarelui. Pana la urma nu s-a varsat nici un strop de ploaie, tot timpul sederii noastre. Dupa ce toate corturile erau in picioare, iar rucsacii inauntru, Tony, instructorul nostru, ne-a impartit: noi fetele am plecat dupa apa, baietii s-au dus la adunat lemne pentru focul de seara. Locul unde ne-am asezat corturile era ferit de vant si oferea o panorama cum mai rar intalnesti… In fatza iesirii din cort, era cerul… Si cerul era brodat cu un model de munti, cat tinea orizontala… mai inalti, mai scunzi, mai verzi, mai intunecati, mai albi, iar soarele, ca un reflector de teatru, lumina fiecare munte in parte, ca pe un actor al carui rand este sa-si spuna replica…
Vantul adia usor, antrenand iarba si florile intr-un dans de ape verzi si colorate care straluceau inmiresmand aerul tare. Stateam pe verdele crud si urmaream, furnicile cum isi carau povara… cam ca noi…. Seara a venit si am facut focul mult-asteptat… sub bolta de stele, micul nostru camping era mai viu ca niciodata…lanterne luminau corturile, la foc eram aproape toti, cantam, vorbeam, povesteam.Afara era foarte placut si desi era cam racoare pentru ca era senin si totusi eram la munte, focul era destul de mare sa ne incalzeasca pe toti. Pe la ora 12:30, n-am mai rezistat si am plecat la somn.

5 IUNIE 2005, Duminica

Am avut o noapte linistita, fara vizitatori si pot spune ca nu mi-a fost frig . De fapt, doar catorva bobocei le-a fost frig, dar a trecut si nimeni nu s-a imbolnavit. La ora 10, toti rucsacii erau stransi, in spate si noi eram gata de plecare, dupa ce am strans si ultima hartiutza care ramasese in camping.
Am luat-o in jos pe traseul cu banda galbena spre Sapte Scari, dupa ce ne-am oprit sa ne luam apa. Poteca ducea serpuit prin padure pana la un anumit punct, in care se continua cu pietre si stanculitze de care trebuia sa le coboram cu mare grija…
Dupa o ora ne-am regrupat intr-o poienitza sa ne odihnim si am pornit din nou pe traseu. Dupa alta ora de mers prin padure, am ajuns la Sapte Scari… si am ramas muti de uimire… cata frumusete si cata maretie! Printre peretii de calcar, inalti si asezati la mica distanta unul de celalalt, se avanta cascada, fugind ca o naluca peste stanci. Din pacate, se putea vedea ca locul era excesiv populat de …oameni, daca li se poate spune asa… datorita scrijeliturilor de pe pereti, sugerand nume si expresii de genul „Gigi a fost aici” , cam cum faceau oamenii pesterilor in evul mediu… oare char n-am evoluat de atunci? Mergeam cu atentie pe podetzele construite special si ne tineam cu grija de scarile facute din bare de fier, care duceau peste cascada, printre peretii dupa care tanjeam atat de mult sa-i escaladez…pereti reci si umezi, pe care i-as fi imbratisat cu drag daca aveam echipamentul necesar. Mai erau grupuri de copii, de tineri in adidasi, sandale, fete in rochitze, semn ca eram foarte aproape de Timisul de Jos. Ne-am incurcat, noi coboram, ei urcau… a fost o invalmaseala…dar Tony, care se pricepe la descurcat situatii incurcate, ne-a salvat de la inghesuiala specifica de altfel si in autobuzele Bucurestiului. Desi ametita de frumusetea locului, eram trista vazand atata lume… si ma gandeam: “Oare daca muntele ar putea plange, ar inunda orasele, numai sa impiedice profanatorii naturii sa-i mai calce iarba, sa-i mai rupa florile, sa-i mai murdareasca haina cu ambalaje si sticle?” Am trecut de pasajele in care, cu rucsacii in spate trebuia sa coboram pe barele umede si reci ce formau scarile de peste cascada, ne-a mangaiat de cateva ori apa rece care se avanta in stanga scarii si care in fuga ei ne atingea cu stropi de gheatza si am ajuns din nou pe o poteca, de data asta mult mai aglomerata.
Ne-am mai oprit o data jos intr-o poienitza langa rau sa ne spalam si sa mai facem o ultima poza, apoi am ajuns la o pajiste unde ne-am prabusit epuizati, ne-am scos mancarea si am asteptat intinsi la soare, ora cand trebuia sa plecam spre gara. Eram obositi, muschii si umerii ne dureau, dar fiecare avea un zambet de multumire pe fatza… mi-a placut sa vad si alti oameni, care iubesc muntele, care il respecta si care oricat ar fi de obositi, au fetzele linistite si senine.
La ora 13:45 ne-am echipat si, din nou ca niste adevarati elevi ai unei scoli de ghizi, am pornit in monom spre gara. Am ajuns la fix si, dupa ce ne-am urcat in tren si ne-am gasit locuri la etaj, am inceput sa jucam diferite joculete, sa impartim impresii si sa ne aducem aminte cu drag de week-end-ul nostru. Am mai privit pierduti o ultima data spre crestele impodobite cu aure de soare, imbracate in paduri, pulsand de viata si de liniste… Ne-am imprietenit cu un grup de Cercetasi ai Romaniei, cu care am stat si am cantat tot drumul.
In Bucuresti, dupa regruparea pentru recuperarea carnetelor si imbratisarile de „la revedere”, ne-am desprins mai greu de grupul nostru, pentru a ne duce acasa… Dar n-am fost trista pentru ca stiu ca vom mai avea o aplicatie in scurt timp, careia sper sa-i fac un rezumat si mai frumos…” CONNY