Cantonament Apuseni

Cantonament Apuseni – iulie 2004 de Cornelia Cacu

Trenul accelerat Bucuresti – Satu Mare pleacã in zece minute de la linia sapte!”… „Trenul accelerat Bucuresti- Satu Mare pleacã in zece minute de la linia sapte!”… „Trenul are plecare din Bucuresti Nord cu oprire in statiile: Ploiesti Vest, Câmpina, Sinaia, Busteni, Predeal, Brasov, Sighisoara, Medias, Copsa Mica, Blaj, Teius, Aiud, Câmpia Turzii, Cluj, Huedin, Alesd, Oradea, Valea lui Mihai, Carei, Satu Mare.”
Toate aceste cuvinte le auzeam de pe peronul Gãrii de Nord unde urma sa luam trenul la ora 19.50 nici mai mult nici mai puþin de douãzeci si patru de oameni si jumãtate. De ce zic si jumãtate? Pentru ca alãturi de noi mai era un baietel de noua anisori, care pe parcursul calatoriei noastre, s-a dovedit a fi mai energic decat toti la un loc.
Incarcati de bagaje pana in dinti, mergeam dupã Toni, instructorul nostru, intr-o expediþie in muntii Apuseni ce urma sa fie cantonamentul scolii de vara. Partea cea mai grea a fost intrarea in compartimente, cãci fiecare mai avea pe lângã nelipsitul rucsac pe care îl ducea in spate, fel de fel de pungi cu mâncare pentru tren, apa si alte nimicuri… astfel am blocat tot culoarul de trecere. Era multa zarva, aveam trei compartimente si nimeni nu stia cu cine sa stea cele unsprezece ore cat urma sa dureze drumul pana la Oradea. Pana la urma Toni a lãmurit totul, s-a gãsit loc pentru cei douãzeci si patru de rucsacuri. Eram o echipa iar scopul nostru era sa petrecem opt zile in niste munti pe care multi nu avuseserã prilejul de a-i vedea vreodatã, Muntii Apuseni.
Am ajuns in Oradea in jurul orei 7.00, eu eram puþin obosita din pricina faptului ca nu dormisem decât o ora din cele unsprezece ore de calatorie si mai erau cativa in situatia mea, dar drumul nostru nu se termina aici. Urma sa mai mergem patru ore cu un tren personal pana la Sudrigiu, iar de acolo.. o ocazie, inca treizeci de kilometri pana in Platoul Padis, locul unde aveam sa ne punem tabãra.
Zis si fãcut! Nici nu am apucat sa ne dam jos din trenul de Bucuresti ca ne-am si suit in trenul de Sudrigiu. Cele patru ore s-au scurs extrem de repede cãci toti am dormit bustean si iatã-ne la ora 11.00 in Sudrigiu in fata unui cabinet veterinar (era închis, era duminica) asteptand ca Toni sa ne dea verdictul in privinta deplasãrii noastre cãtre Padis. Si acum fara supãrare cine sa urce pe serpentine treizeci de kilometri cu douãzeci si cinci de oameni plus bagaje? Insa iatã ca soarta ne-a surâs si a venit un domn binevoitor cu un Aro vechi care ne-a luat pe toti, bine-nteles contra cost.
Din pãcate nu am mers mai mult de sapte – opt kilometri cãci, domnului i s-a stricat masina si ne-am trezit toti jos cu bagajele in brate, urmând ca Toni sa negocieze cu un sofer ce avea o Raba sa ne transporte pana la destinatie.
Intre timp au apãrut si ceilalþi trei coechipieri care nu veniserã cu trenul, ci cu maºina mica deoarece cãrau toata mâncarea noastrã pentru opt zile, doua butelii si aragazul de voiaj intr-o rulota agatata de maºina condusa de Adrian.
Drumul a fost o adevãrata peripeþie! Am trãit sentimente de împlinire si bucurie deplina. Totul pãrea atât de perfect, iar pe parcurs ce urcam in fata ochilor se aºternea o priveliºte minunata parca iesita din povesti. Totul era de un verde luminos si plin de viata, incat aveam senzatia ca sunt intr-o alta lume, mult mai curata si mult mai frumoasa decat ceea ce-mi este dat sa vad in fiecare zi.
In mersul saltat si taraganat al camionului, am reusit sa surprindem pe camera de filmat cateva imagini, insa si ele la fel de taraganate si saltate.
Dupa aproximativ doua ore de mers, am ajuns la locul cu pricina. Era foarte aproape de cabana Padis pe platoul cu acelasi nume, undeva langa un raulet ce mai tarziu aveam sa aflam ca se numeste Tranghiesti.
Dupa ce am descarcat toate bagajele in locul unde aveam sa campam, ne-am apucat de putina curatenie, pentru ca in locul acela mirific lasat de natura pentru ca oamenii sa se bucure de el, era o foarte mare mizerie, lasata probabil de alti turisti ce fusesera acolo. Nu m-am gandit decat ca cei ce nu respecta natura si sursa lor de viata, nu se respecta pe sine, si prin urmare nu ar trebui sa le fie permisa vizitarea acestor locuri. Insa revenind la oile noastre.. am strans tot gunoiul in saci mari de plastic si i-am pus pe toti la un loc urmand sa fie dusi la un tomberon.
Am pus corturile fiecare dupa preferinþa, iar Dorina, cea care a avut grija sa avem stomacelele pline pe toata durata cantonamentului ne-a pregãtit masa de seara.
Dupa toata forfoteala noastrã de furnicute, cu toþii am dormit ca niºte prunci.

A doua zi: Luni, 19 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Cetatea Radesei, Circuitul Cheilor Somesului Cald
Marcaj: Punct roºu, 8 km, 4h

In tabãra noastrã era un haos total. Dupa cum spune si proverbul: „Cine se scoalã de dimineaþa departe ajunge” sau „Cine se scoalã de dimineaþa ii vede pe ceilalþi dormind”… Toni ne-a trezit la ora 7.00. Cei patru oameni care erau de serviciu la bucãtãrie in ziua aceea, au fost mai mult sau mai puþin sistaþi de cele zece minute de exerciþii de înviorare „atât de mult aºteptate” de noi.
Dupa terminarea micului dejun, la ora 8.50 am plecat pe traseul stabilit.
Am luat-o mai întâi pe marcajul bandei roºii, prin pãdurea din fata campingului, marcaj ce urma sa se intalneasca cu punctul roºu la aproximativ o ora de mers, in Poiana Varasoaia.
Ieºind din pãdure si continuând traseul pe drumul forestier, am ajuns in Poiana Varasoaia, nu înainte de a trece prin ªaua Varasoaia. Ne-am oprit pentru a admira peisajul si pentru a observa ca in stânga noastrã se vedeau Vf. Varasoaia (1441 m) si Vf. Boghii (1436 m), iar puþin mai înainte era marcajul punctului roºu ce urma sa ne duca intr-un mic coltisor al Paradisului.
Am coborât spre intrarea in Cetatea Radesei. De sus de unde eram noi, se vedea Somesul Cald, la origine paraul Radeasa, care intra in Cetatea Radesei dupa ce in prealabil a ieºit din alta peºtera. Dupa un mic canion la ieºirea din peºtera si confluenta cu alte doua râuri, intra intr-un canion de-o sãlbãticie rar întâlnita in Munþii Apuseni, numit Cheile Somesului Cald, canion ce urma sa fie vizitat si de noi la ieºirea din Cetate.
Inarmati cu lanterne si aparate de fotografiat, am pornit prin peºtera. Înãuntru era destul de rece iar stâncile erau umede si aºadar alunecoase. Pe tavanul peºterii erau ferestre mai mari sau mai micuþe, oarecum inaccesibile. Ieºirea din peºtera era oarecum abrupta, cu pietre foarte alunecoase, care aveau semne ca pe acolo fusese o apa.
Ajunºi in Poiana Radesei am facut un mic popas si am pornit-o din nou la drum prin Circuitul Cheilor Somesului Cald. Am trecut pe langa peºtera Honu, coborând mai apoi pe Abruptul Caciulatei. Circuitul se continua mai apoi prin peºtera Moloh Sau prin albia râului Somesul Cald. Deºi unii dintre noi erau deja in peºtera, Toni a hotãrât sa scurtam puþin si sa o luam pe cealaltã parte.
Canionul era superb, eram inconjurati de stânci golaºe, iar albia râului era formata din stanca dreapta si foarte alunecoasa. Unele porþiuni erau accesibile, altele insa nu din cauza lipsei malului. Peripeþia a fost de neuitat, mai ales ca toþi am fãcut baie, voit sau nevoit, in apa aceea extrem de rece si destul de adânca având in vedere ca ne venea pana la brâu.
Uzi si inghetati, ne-am stors bine bocancii si am pornit-o din nou la drum. Noroc ca vremea era superba, lucru destul de rar întâlnit in Munþii Apuseni, având in vedere ca sunt cei mai ploioºi munþi din România, si prin luminiºurile pãdurii ne-am mai încãlzit puþin.
La întoarcerea in Padis nu am mai luat-o prin Cetate ci pe deasupra ei pe versant, trecând pe langa ferestrele despre care am amintit înainte.
Flamanzi dar aproape uscaþi am ajuns la tabãra unde Dorina ne aºtepta cu mâncarea calda.

A treia zi: Marþi 20 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Complexul Carstic Cetatile Ponorului
Marcaj: Punct albastru, 12 km, 6h

Bine-nþeles, ca si in celelalte dimineþi ce aveau sa urmeze trezirea a fost tot in jurul orei 7.00, apoi înviorarea, micul dejun, si in cele din urma plecarea pe traseu la ora 9.00. Numai ca am plecat in direcþia opusa fata de traseul fãcut cu o zi in urma. Citisem ceva in tren despre locul unde urma sa ajungem astãzi si ardeam de nerãbdare sa-l vizitez mai ales ºtiind ca este cal mai grandios fenomen carstic din România. Trei doline, un imens portal in stanca, o peºtera, tuneluri subterane, cascade, Valea Cetatilor, râul din Lumea Pierduta, stânci, grohotiº, patru balcoane suspendate deasupra hãului… suna promitator aºa ca nu am mai stat pe gânduri si am pornit cu toþii in goana.
Prima poiana prin care a trecut a fost Poiana Rotunda in care am fost uimita sa vad herghelii întregi de cai, graºi si bine ingrijiti, care pasteau iarba linistiti si alergau in voie. Erau o bucurie pentru ochi. Traseul cobora apoi prin pãdure ajungând mai departe la marcajul ce avea sa anunþe ca nu mai erau decat 30 minute pana la Cetati, si 2 ore si1\2 pana la Cheile Galbenei. Daca pana aici marcajele celor doua trasee merseserã împreuna, se desparteau la aceasta bifurcaþie, poteca din dreapta ducând la Cetati.
Ajunºi acolo dupã o porþiune de traseu tot prin pãdure ,am rãmas înmãrmurita, portalul se afla in dolina 1, adicã unde eram noi acum si era absolut uriaº, asemenea porþilor unei cetati. Era cu mult mai mare decât Cetatea Radesei! Pereþii inalti deasupra cãrora se vedeau sus de tot, aproape minuscule balcoanele, mã fãceau sa mã simt ca si „Guliver in tara uriaºilor”, mã fãceau sa mã simt neputincioasa in fata lor. Peisajul era indescriptibil. M-a încercat acelaºi sentiment de împlinire si bucurie deplina.
Dupã ce am coborât o panta foarte abrupta, spre intrare, ajutaþi de un cablu am pornit aventura.
Înãuntru era mult mai frig decât in Cetatea Radesei, insa era si mult mai multa apa iar din cauza aceasta, pentru un moment am crezut ca nu vom avea pe unde sa o luam; dar cu multa grija, am reuºit sa traversam Cetatile, sãrind din piatra in piatra si încercând sa evitam cat mai mult posibil contactul cu apa.
Ieºirea se fãcea pe o panta abrupta cu grohotiº, si destul de lunga care urca in dolina 3 si se continua mai departe tot cu un urcuº pe grohotiº pana sus, la balcoane, unde erau puncte de belvedere minunate.
Întoarcerea am fãcut-o prin locul numit La Grajduri.
Restul dupã-amiezii ni l-am petrecut dându-ne pe tiroliana întinsa pe deasupra taberei noastre.

A patra zi: Miercuri 21 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Alpinism- Vf. Biserica Moþului
Marcaj: -

Ce-a de-a treia zi a fost o zi de relaxare. Dar cum ne-am relaxat noi? Fãcând alpinism. Aºa ca am urcat trei sferturi de ceas pana la Vf. Biserica Moþului (1458 m) iar acolo, am fãcut pe un perete, manºa si rapel.
A fost o experienþa noua pentru mulþi dintre noi si dupa pãrerea mea ne-am descurcat biniºor.
Rapel nu a fãcut insa toata lumea deoarece s-a pus pe o ploaie mare cu tunete si fulgere, incat panta pe care o urcasem in trei sferturi de ora am coborat-o in cinci minute.
Era prima zi de ploaie de când eram in Apuseni.

A cincea zi: Joi, 22 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Stana de Vale
Marcaj: Banda roºie, 20 km, 5 h

Iatã ca venise si ziua marii încercãri cãci ne aºtepta cel mai greu traseu.
Fusese vorba sa mergem la Stana de Vale si sa înnoptam acolo pentru a face supravieþuirea urmand sa ne întoarcem vineri. Insa planurile s-au schimbat si supravieþuirea nu a mai avut loc. Prin urmare aveam sa ne întoarcem in aceeaºi zi la tabãra, ceea ce însemna 10 ore de traseu dus- întors.
Traseul a fost dificil din cauza soarelui foarte puternic si a cãldurii insuportabile. Majoritatea porþiunilor de traseu, a fost lipsita de vreo sursa de umbrire.
Am luat-o ca si in prima zi prin Poiana Varasoaia, numai ca de data aceasta am þinut marcajul bandei roºii.
In Poiana Caciulata am fãcut cel de-al doilea popas, mergeam deja de doua ore si afara se încãlzea din ce in ce mai tare. Pornind din nou la drum am trecut prin ªaua Cumpanatelul, ajungând la Vf. Carligati (1694 m) ce se infatiseaza sub forma de platou.
Urmãtorul popas a fost fãcut la Fântâna Rece, un izvor cu apa foarte rece din care toti ne-am luat provizii pentru drum. Urma trecerea prin ªaua Bohodei, urcând apoi Vf. Poieni (1627 m), pentru ca in cele din urma sa coboram prin pãdure o ora si ½ cãtre Stana de Vale.
Stana de Vale…. O staþiune liniºtita, in care poþi petrece o vacanta frumoasa. Ceea ce aºteptam eu cu nerãbdare era sa vizitez vestitul „Izvor al Minunilor” ceea ce am si fãcut. Masa am luat-o acolo in Stana de Vale din proviziile aduse de la tabãra.
Drumul spre casa mi s-a pãrut mult mai frumos acum când soarele nu mai era atât de puternic…

A ºasea zi: Vineri, 23 Iulie 2004
Plecare: -
Þinta: Relaxare
Marcaj: -

Dupa traseul din ziua anterioara simþeam cu toþii nevoia de o pauza. Bãtãturile domneau pe picioarele noastre, iar febra musculara era de necontenit.
Eu si inca vreo ºapte- opt oameni am rãmas la camping in timp ce Toni a plecat cu ceilalþi prin apropiere pentru a continua cu alpinismul rãmas restant de miercuri. Insa nici ei nu au avut noroc de aºa ceva, pentru a doua oara, si nici eu nu am avut norocul sa surprind cateva raze de soare deoarece a plouat din nou.
Seara ne-am petrecut-o in jurul focului, încingând discuþii pana in jurul orei 3.00 dimineaþa.

A ºaptea zi: Sâmbãta, 24 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Circuitul Cheile Galbenei
Marcaj: Punct galben, 19 km, 9 h

Urma traseul mult aºteptat de mine, pe care îl mai amânasem de vreo doua ori, iniþial fiind stabilit sa-l facem miercuri când plouase. Speram ca de data aceasta sa nu mai ploua pentru ca nu-mi luasem nici un fel de pelerin acu mine pe traseu, ca in celelalta daþi.
Intr-adevãr traseul si-a meritat aºteptarea. Daca va mai amintiþi am spus traseul spre Cetatile Ponorului coincide cu traseul spre Cheile Galbenei pana la un anumit marcaj de la Caput. De data aceasta nu am mai luat-o pe poteca din partea dreapta ci pe poteca din partea stânga, ocolind Cetatile Ponorului. Am coborât apoi spre Avenul lui Bortig, urmand sa coboram in continuare o panta foarte mare spre izbucul râului Galbena. Mi se pãrea ca am coborât foarte mult si nu mã gândeam decat la cat o sa avem de urcat la întoarcere, daca la dus am coborât atât de mult. Ajunºi la izbuc, am continuat traseul marcat de punct galben si a pornit aventura prin chei, aventura care nu a fost deloc uºoara, având in vedere ca au existat porþiuni de ”trecere periculoasa” prin care nu te puteai deplasa decat cu ajutorul unor lanþuri deja montate in stanca. Peisajul devenea din ce in ce mai spectaculos iar ochii mei nu se saturau sa absoarba aceste priveliºti greu de descris in cuvinte. In dreptul cascadei Galbena, tocmai când facem si noi poze de grup s-a pornit ploaia… exact ceea ce nu ne doream. Dar adevãrata aventura de-abia aici incepea cãci stâncile erau deja foarte alunecoase la fel si cablul de care te þineai pentru a-ti ajuta urcarea sau coborârea pe stanca. Insa mai exista si varianta trecerii prin apa, fara a te mai chinui cu mers pe lanþuri si alunecãri. Sincer cum drumul de întoarcere avea sa fie foarte lung, nu cred ca ar fi vrut cineva sa meargã cu bocancii uzi pana acolo…. S-a cãzut insa si in apa din neatenþie si neîndemânare.
Trecusem deja de Cheile Galbenei si urma sa urcam spre Poiana Florilor si ploaia inca nu se oprise. Auzisem despre aceasta poiana, ca deþine milioane de flori si ca momentul oportun pentru a o vizita sunt lnile iunie-iulie. Intr-adevãr era superba, era exact ca in povesti, cu flori colorate si fanete si iarba verde si umeda… ne-am continuat traseul cãtre Piatra Galbenei si Peºtera Gheþarul Focul Viu. Peºtera ce s-a dovedit a fi extrem de friguroasa, pentru trupurile noastre ude. Mi-a pãrut rãu ca afara ploua cãci auzisem ca atunci când este soare lumina soarelui se reflecta in gheþar iar el pare cu adevãrat un foc viu. Din pãcate ce vãzusem noi nu era decat un morman de zãpada si un mic gheþar ceva mai depate in peºtera.
Întoarcerea a fost fãcuta tot prin locul numit „La Grajduri”.
Era ultima noapte petrecuta aici aºadar trebuia sa sãrbãtorim intr-un fel. Aºa ca am plecat cu toþii la o cabanuta unde am dansat pana spre dimineaþa.

A opta zi: Duminica 25 Iulie 2004
Plecare: Platoul Padis – tabãra
Þinta: Bucureºti

Dimineaþa a venit atât de repede incat nici nu îmi venea sa mã trezesc cãci ºtiam ca va urma plecarea noastrã din niºte locuri ce ne oferiserã atâtea bucurii.
Ne-am fãcut bagaje, am mâncat si am fãcut ecologizarea meritata de acel camping, cãci fusese atât e darnic si ne lãsase sa stãm in el. venise deja domnul cu Aro (si-l reparase) sa ne duca pana in Sudrigiu, spunea ca la coborâre e mai uºor.
Inca nu îmi venea sa cred ca parasesc munþii pentru a mã întoarce printre blocuri, strãzi aglomerate si oameni furios. Eram trista si simþeam cum ceva se rupea din mine si rãmânea acolo si nu mai vroia sa plece niciodatã.
Cu pãrere de rãu si cu lacrimi in ochi ne-am urcat in Aro si drumul mi s-a pãrut mai pustiu ca niciodatã…