Aplicatie Ceahlau

Aplicatie Ceahlau – aprilie 2004 de Razvan Badea

Era 6 aprilie – plecarea în Ceahlau – o zi mult asteptata pentru orice impatimit al muntelui. Întâlnirea a fost seara, pe la ora 20, în Gara de Nord. Presedintele, ca un experimentat organizator, ajunsese primul la locul stabilit. Încet, încet apar si restul: în total, suntem 9 persoane. Timpul ramas pâna la plecarea trenului este umplut de ultimele pregatiri, inclusiv cumpararea biletelor. Fiecare era cufundat în gânduri apasatoare, astfel încat nici nu ne-am dat seama ca a venit ora plecarii. Mi se parea ca nu toti priveau cu la fel de mult entuziasm plecarea ca si mine. Raspunsul a venit pe parcurs: majoritatea aveau de povestit aventuri mult mai mari fata de ceea ce urma.
Trenul de noapte lasa în urma tinuturile Tarii Românesti, în schimbul unui loc plin de traditii si frumuseti naturale rar întâlnite – Moldova. Acceleratul în care ne urcasem ne ducea pâna în Bacau, de unde aveam sa luam un personal pâna în Piatra-Neamt. Dupa trecerea nasului, toti au încercat sa prinda câteva momente de somn, constienti de traseul ce avea sa urmeze a doua zi. Eu nu am fost în stare: deja îmi imaginam crestele abrupte ale Ceahlaului, în fata carora ma simteam neînsemnat. Ajunsi în Bacau, suntem obligati sa stam 3 ore într-un bar pentru a astepta legatura spre Piatra-Neamt. Aici deja se mai destind spiritele, jucam câteva jocuri de carti împreuna si îmi dau seama ca va deveni un sport national pentru cabana unde vom fi cazati. Personalul pe baza de motorina ajunge pe la 5-6 în Piatra-Neamt, de unde ne schimbam din nou mijlocul de locomotie cu un autocar. Acest autocar nu facea decât trei sferturi din drumul pâna în Durau, asa ca urma sa mai gasim o solutie de transport. Drumul pe autocar a trecut destul de repede, gasindu-mi ceva de citit despre zona în care mergeam. Astfel am aflat mai multe despre cabana la care ramâneam si despre traseul pâna la aceasta. Probabil ca s-a observat ca nu am dat nici un detaliu despre cabana spre care mergem pentru ca as vrea sa pastrez un paragraf separat pentru aceasta descriere.
Ajunsi în Durau (deja se facuse ora 11), au urmat ultimele aranjari ale rucsacilor, împartirea pâinilor si am plecat. Urmam magistrala marcata cu banda rosie. Deja entuziasmul meu a ajuns la apogeu! Oare voi face fata traseului? Mi s-a spus ca prima parte a traseului este cea mai dificila, din Durau (780m) pâna la primul nostru popas: Cabana Fântânele (1220m) , situata într-un bun loc de belvedere asupra lacului si a muntilor din nord-est. Ajunsi aici pe la 12, am mâncat ceva repede si am reluat urcusul. Într-adevar, ce era mai greu trecuse: o diferenta de nivel de 440 m. Totusi, trebuie sa recunosc ca traseul ce a urmat m-a facut sa regret noaptea alba avuta pe tren, pentru ca nu o data psihicul a cedat înaintea fizicului.
Vremea era excelenta pentru urcus, cu adieri usoare de vânt. Se parea ca nu vom întâlni zapada prea multa.Traseul dintre cabanele Fântânele si Dochia (destinatia noastra), marcat cu banda rosie, trece pe lânga locuri cum ar fi Caciula Dorobantului (o stânca cu forma de turn forma specifica Ceahlaului), Panaghia, Statia meteorologica Toaca, locuri veritabile de popas. Ca orice munte, Ceahlaul a reusit sa ma impresioneze prin schimbarile de vreme bruste care au dus la privelisti superbe pe aparatele de fotografiat. Pe unele portiuni a fost soare cald, în alte zone ploaie usoara urmata de aparitia neasteptata a unui mic curcubeu, ca în final, sa fim însotiti pâna la cabana de o ninsoare linistita, dar cu niste fulgi mai compacti. De asemenea, traseul îmbina portiuni de padure deasa si înalta cum ar fi portiunea dintre Fântânele si Caciula Dorobantului, portiuni cu poteci înzapezite printre jnepeni, precum si o zona de platou golas. Se subîntelege ca aceste privelisti au fost devorate de ochii mei, iar cea de-a doua parcurgere a traseului mi le-a întiparit în minte. Am ajuns la Dochia pe la 2-3, dupa un traseu pe cât de superb, pe atât de obositor (cel putin pentru mine): era miercuri, 7 aprilie, eram plecati de 16 ore pe drum, dar efortul a meritat. Iesind din cabana, puteam sa vad în sfârsit cât am urcat si acest sentiment îmi umplea inima de satisfactie.
Cabana Dochia, locul unde urma sa petrecem 6 nopti, este la o înaltime de 1750 m si se afla pe marginea platoului Ceahlaului. Cabana Dochia este punctul de unde se poate admira si vârful Toaca, dar si Vârful Ocolasul Mare (care parea a fi muntele interzis datorita rezervatiei naturale), vârfurile cu cele mai mari înaltimi din Ceahlau 1900m, respectiv 1907m . Numele cabanei este dat de numele unei pastorite, care potrivit legendei, a fost surprinsa de o apriga dezlantuire a stihiilor naturii, înghetând cu turma ei de oi si transformându-se în stânci. Mult mai impresionanti decât cabana în sine sau decât legenda acesteia, sunt oamenii care traiesc în cabana sau la schitul din apropriere, oameni care nu se feresc sa ajute si sa dea dovada de bunavointa nemarginita, în ciuda conditiilor vitrege în care traiesc. În jurul cabanei mai sunt înca doua constructii: Baza Salvamont Dochia si Schitul Stefan cel mare, cel din urma fiind la 10 minute de cabana.
A doua zi, joi, 8 aprilie, ne trezim si dupa ce mâncam de dimineata, plecam spre vârful Toaca (1900m), un traseu usor, tinând cont de lipsa rucsacilor din spate. Urcusul pe vârful Toaca se face din dreptul statiei meteorologice omonime pe niste trepte care duc pâna sus sau pe un traseu aditional. Grupul nostru alege urcusul pe trepte, mai ales pentru numararea treptelor. Lipsa si starea proasta a treptelor face imposibila abordarea lor pe o vreme mai apriga. Rezultatul numaratorii a fost deloc îmbucurator: 300 si ceva fata de aproape 400 numarate cu un an în urma. Se pare ca nu a fost tocmai ziua potrivita pentru urcusul pe Toaca: privelistile au fost sarace datorita cetii dese în care ne aflam. Oarecum dezamagiti, coborâm pe celalat traseu. Deja traseul dintre Toaca si Dochia îmi pare mai cunoscut si mai usor ca oricând. Întorsi dupa 2 ore la cabana, stomacul îmi semnalizeaza aproprierea prânzului, dar nu înainte de putina “munca în folosul comunitatii”: sistemul de aducere a apei la cabana era înghetat, asa ca singura sursa de apa curata era un izvor apropiat Schitului, si noi ne-am oferit sa umplem bidoanele cabanei. La întoarcere ni s-a multumit si ni s-a oferit câte o cana de ceai, dar mi-am dat seama ca nu facusem cine stie ce treaba: am vazut 2 dintre baietii d in cabana iesind de 5-6 ori în acea zi dupa apa. Tot restul zilei l-am petrecut în cabana, jucând carti sau alte jocuri. Acest lucru îi displacea Presedintelui nostru care simtea nevoia de miscare. Astfel, a doua zi a urmat un super traseu.
Traseul de pe 9 aprilie, Vinerea Mare, a fost un traseu comparabil dupa mine cu cel din prima zi. Traseul cruce albastra, mergea pe marginea rezervatiei naturale care îngradea Vf. Ocolasul Mare coborând apoi prin padure, spre Cascada Duruitoarea, una dintre cele mai înalte cascade, dar si cu cel mai mare debit din tara. O data iesiti de pe platou, traseul s-a dovedit a necesita foarte multa atentie deoarece potecile înguste din padure erau presarate cu portiuni de gheata si zapada oarecum înalta în unele zone. Cu cât coboram mai mult, deveneam constient de faptul ca la urcare traseul va deveni cu adevarat dificil. Ultima jumatate de ora a fost o coborâre frumoasa, total contrastanta cu portiunea precedenta, pe jos fiind uscat si printre copaci zarindu-se soarele. Cu grija, am ajuns la Duruitoarea, dupa 2-3 ore de mers, unde am constatat cu uimire ca debitul cascadei era foarte mic, dar aducându-mi aminte de zonele de zapada, mi-am dat seama de ce. Dupa un popas bine-venit la cascada s-a decis (spre bucuria mea), sa nu mai urcam tot pe acelasi traseu, ci sa ne întoarcem pe traseul Fântânele – Dochia. Între Duruitoarea si Fântânele a urmat o plimbare prin padure, totusi destul de lunga. Ajunsi la Fântânele, deja priveam cu optimism urcusul ce urma, constienti ca rucsacii din spate ne-au îngreunat mersul data trecuta. Vremea era superba, nici un nor nu se vedea pe platou si ne-am dat seama ca era vreme buna sa fi mers pe Toaca. Ne-am multumit cu privelistile vazute de la Fântânele si am plecat din nou pe traseul cunoscut deja, dar am constatat ca multe locuri se schimbasera si traseul mi s-a parut oarecum diferit. De data asta traseul a durat 2 ore, iar ca o rasplata, la Dochia se reparase instalatia de apa.
Sâmbata, 10 aprilie, a fost o zi dedicata odihnei si relaxarii, ceata deasa interzicând orice aventurare înafara cabanei. Nu ar fi nimic de povestit, timpul a fost umplut cu mai multe ore de somn dimineata si jocuri de carti si remmy. În afara de aceste doua jocuri, cel care ne distra cel mai mult era jocul de mima la care participa toata lumea. Tot sâmbata am observat ca au început sa vina foarte multi turisti care urmau sa isi petreaca sarbatorile la Dochia. Noaptea, pe la 11 am plecat cu totii la Schit pentru a lua Lumina, un traseu de noapte care, la întoarcere, a solicitat putina atentie, orientarea fiind dificila din cauza cetii.
Duminica, 11 aprilie, la fel ca si sâmbata, a fost o zi linistita, fara trasee. La prânz am avut parte de o masa festiva cu oua vopsite, care a adus putin din caldura sarbatorilor petrecute acasa. Ma gândeam oarecum trist la ideea ca a doua zi plecam de dimineata.
Luni, 12 aprilie, dimineata la 9:30 ne luam “la revedere” de la persoanele cunoscute acolo si plecam pe un traseu ce avea sa ne coboare pâna la cabana Izvorul Muntelui la 800 m. Au urmat doua ore de coborâre prin padure, pe traseul marcat cu banda albastra si dupa aceea, punct albastru. Ajunsi în Izvorul Muntelui, fiecare a încercat sa se destinda putin, stiind ca de acolo parasim definitiv cararile muntelui si ne vom apropia încet-încet de potecile de asfalt si de muntii de beton ai Bucurestiului. O mica surpriza care m-a scos din starea melancolica în care intrasem, a fost aceea ca puteam ajunge în Bacau sa prindem un tren suplimentar, fara a mai sta acolo 12 ore în asteptarea trenului.
Asadar, am ajuns în Bucuresti pe 12 aprilie, ora 9, nu pe 13 aprilie cum era stabilit, si totusi nu ma simteam împlinit dupa întoarcerea la familie si prieteni, parca ceva din mine a ramas undeva acolo, lânga pastorita înghetata.