Aplicatie Malaiesti

Aplicatie Malaiesti – 24-25 martie 2007 de Petcu Mihai

Dupa 4 ore de somn, pentru ca ne-am culcat tarziu datorita bagajelor, ne-am trezit la ora 4:30 intr-o sambata ploioasa in data de 24 martie. Mai mult dormind eu si Florin am luat rucsacii si am pornit marea aventura. Am luat primele tramvaie si primele metrouri si mai mult taras am ajuns la timp la Gara de Nord. Aici au venit si restul colegilor. Drumul cu trenul pana in Predal a fost destul de trist datorita vremii ploioase si atmosferei care ne facea pe toti sa dormim. Cand ne-am mai trezit am inceput in frunte cu Remus, chitaristul clubului, sa cantam dar am renuntat repede pentru ca era galagie si multa lume dormea.
Ajunsi in Predeal ni s-au mai descretit fruntile cand am vazut ca ninge si ca e zapada… ne bucuram ca am scapat de teroarea noroiului si a zapezii flescaite. Am plecat in frunte cu Toni sa strabatem orasul si sa incepem sa urcam. Nu era frig si ningea cu fulgi mari, zapada era destul de mare dar sub stratul de 10-15 cm era un alt strat mai vechi tare si deci nu ne afundam prea mult in zapada. Toti eram bucurosi pentru ca am prins poate ultima ninsoare din sezonul acesta, o ninsoare frumoasa, linistita fara vant cu fulgi mari care pluteau in aer si cadeau usor pe pamant.
Am mers pe o scurtatura prin padure pentru a ajunge la drumul spre cabana Paraul Rece. Am mers pe drum 3-4 km dupa care l-am parasit si ne-am afundat in padure pe un drum forestier. Dupa inca 5 minute de mers l-am parasit si pe acesta intrand pe poteca care trebuie noi sa o urmam. Ne indreptam spre Cabana Diham. Apoi la un moment dat am iesit intr-o zona de pasunat cam cu 10-15 minute inainte sa ajunge la cabana Diham si am inceput sa urcam pe o alta poteca ce nu se vedea in zapada. Toni stia bine drumul si astfel am ajuns la liziera padurii exact unde erau marcajele pentru drumul nostru spre Glajerie si mai departe spre Refugiul Salvamont Malaiesti.
De aici incep adevaratele peripetii. Poteca era ascunsa de zapada mare in care ne afundam. Mersul era anevoios mai ales pentru primi pentru ca se afundau cu totul in zapada si nu stiau pe unde trebuia sa mergem. Au fost momente in care s-a pierdut poteca dar Toni ne-a indrumat pentru a reveni. Cei care erau in frunte faceau tot timpul schimb de locuri pentru ca era foarte obositor. Am facut o pauza la un brad mare si batran fiecare a mancat un sandwich sau ceva dulce. Fetele ca de obicei aveau provizii de bomboane si alte dulciuri. Apoi a urmat sa trecem printr-o poiana unde zapada era foarte mare… nu stiu cat ca eram primul si ma afundam cu totul in zapada practic stateam in fund pe zapada la fiecare pas. S-a mers greu pana am intrat in padure unde zapada era mai mica si mai tasata. Ninsoarea sa oprit si sa luminat cerul. Au iesit si cateva raze de soare timide printre nori.
Toti eram entuziasmati de faptul ca mergeam prin zapda si faceam poteca, era ceva nou pentru multi dintre noi, era o lectie de orientare si de uniune in cadrul grupului.
Dupa un drum prin padure fara prea multe suisuri si coborasuri am inceput sa coboram abrupt pe o poteca pe firul unei paraias cu marcaje care nu se vedeau. Ajunsi intro vale numita ”La Glajerie” la intersectia mai multor paraie, o zona frumoasa unde se intalneau Valcelul Dihamului cu alte paraie formand Paraul Mare. Dupa ce am trecut aceste paraiase ne-am odihnit si cei care au dorit au mancat cate ceva. Urma un urcus greu si abrupt. Toata lumea incepea sa resimta oboseala datorita “luptelor” care sau dat in zapada pana aici.
Plecam mai departe condusi de Toni plini de incredere si de forte proaspete. Incepe urcusul prin padure destul de abrupt. Spre norocul nostru pe acest versant nu prea era zapda decat cea cazuta in acea dimineata. Era mijlocul zile, temperatura crescuse simtitor. Zapada depusa pe crengile brazilor incepea sa se inmoaie si sa se topeasca cazand pe noi. Senzatia nu era prea placuta, era ca o lapovita, stateam cu pelerinele pe noi pentru a nu ne uda.
Dupa un sfert de ora de urcat am intalnit un indicator pe care scria ca pana la Refugiul Salvamont Malaiesti mai sunt 2 ore de mers. Eram bucurosi. Din urma se apropie un grup de turisti numerosi si galagiosi. Toni ia decizia ca sa mearga inainte pentru a ne pastra locuri sa dormim. La multi colegi se resimtea mersul prin zapada mare de la inceputul traseului.
Poteca urca serpuind prin padure. Pana la urma ne amestecam cu celalat grup si mergem cu totii. La un moment dat toate lumea se opreste. Ridicand ochii si privind in departare vedem o zona de avalansa. Prima data cand vad asa ceva. O zona cu deschiderea de peste 250 metri curatata de pomi de avalansa. Am ramas surprins cand ma vazut un brad gros rupt la un metru deasupra zapezii. Un brad care poate nu as fi putut sa il cuprind in brate. In acel moment am simtit cum ma trece un fior rece pe sira spinarii. Am rams impresionat de acea imagine de puterea avalansei, de volumul mare de zapada antrenata de avalansa. S-a facut liniste. Nimeni nu mai zicea nimic. Multi erau inspaimantati. Altii susoteau usor cu colegii lor despre ce vedeau. Toni ne asteptase acolo pentru ca stia ca oricand se poate produce o alta avalansa. Ne-a dat indicatii la ceea ce trebuie sa facem in asemenea situtie. Apoi pleaca primul facand poteca printre bolovanii de zapada. Ne indica sa mergem in liniste, si la distanta unul de celalalt.
Trecand zona de avalansa ajungem in padure mai jos decat poteca. Vin si celelalte grupuri. Toni impreuna cu alti colegi pleaca mai departe cautand sa faca carare spre poteca marcata. Zapada era mare si afanata. Ajuns in poteca facem o mica pauza si plecam mai departe. Dupa cateva minute intalnim o alta zona de avalansa tot asa de mare, cu brazi rupti, cu bulgari uriasi de zapada. Inaintam incet si in liniste. Toata lumea era atenta la cel mai mic zgomot care ar putea fi un semn de o noua avalansa.
Trecem de aceasta zona inaintand cu greu prin zapada mare. Apoi gasim cu usurinta poteca marcata. Dupa cateva minute intalnim si a treia zona de avalansa. Era de dimensiuni mai mici dar foarte specataculoasa. Trecem mai departe si ince incet ne apropiem de cabana. Zapada era din ce in ce mai mare. Ne afundam in ea, fiecare pas era istovitor. Cineva din spate ne incurajeaza, “ultimul urcus”, si incet incet apare refugiul in zare. O cabanuta ingropata in zapada. Langa se construieste o cabana noua mare. Avea acoperisul rupt si cazut. Am aflat ulterior ca se rupsese cu o noapte inainte datorita zapezii. Salvamontisti ziceau ca au fost peste 3 metri de zapada pe acoperis si nu a rezistat.
Am ajuns la refugiu in jurul orei 5. Fiecare si-a gasit un loc de dormit. Ne-am schimbat si am atacat cate un ceai, un vin fiert, fiecare ce a dorit. Se lasa seara iar noi ne relaxam cu o cana de vin fiert la televizor sau cantand pe langa Remus. Era seara cand a fost meciul Olanda-Romania. Aveam sala noastra de mese incazita de o soba de fonta. Era o atmosfera foate prieteneasca, calda, relaxanta. Toti stiau ca in urmatoarea zi va si mai periculos: afara ningea iar noi trebuia sa trecem prin zonele de avalansa. Se faceau planuri sa plecam devreme pentru a nu iesi soarele pana trecem de acele zone periculoase. Am stat pana la miezul noptii cand incet incet unul cate unul am mers la culcare. Fusese o zi grea, interesanta, din care am invatat multe. A fost o zi speciala in care am vazut real ceea ce majoritatea vedem doar la televizor in filme, trucaje. A fost o zi pe care nu o voi uita. Toti erau linistiti si multumiti.
A doua zi Toni ne-a trezit devreme pentru avea timp. Am mancat cate ceva in graba si am facut bagajele si am plecat cu totii. Am avut noroc ca nu a nins prea mult si ca au mai plecat inaintea noastra cateva grupuri de turisti. Poteca era vizibila si batatorita cat de cat. Pericolul de avalanse era mic pentru ca nu ninsese foarte mult, doar cativa centimetri, ceea ce ne dadea o siguranta ca nu va exista o alta avalansa. Dar totusi trebuia sa fim foarte atenti pentru ca nu stiam ce era sus. Putea sa fie zapada care inca nu a cazut.
Traseul de azi este sa coboram pana in Glajerie apoi sa urcam pe la Cabana Diham, Cabana Poiana Izvoarelor, Cabana Gura Diham si apoi in Busteni de unde ne vom urca in tren spre Bucuresti. Drumul a fost fara peripetii prea multe. Eu stateam in spate pentru ca mai faceam poze. A urmat urcusul destul de abrupt pana la cabana Diham. A durat cam o ora. Ajunsi acolo unii colegi si-au luat sa manace cate ceva, alti au baut un ceai cald sau o bere. Am stat cam o ora acolo dupa care am plecat mai departe spre Poiana Izvoarelor. Drumul a durat 45 minute prin zapada mare. Mai erau urme dar a trebuit sa facem poteca deci cei care erau primi au mers greu prin zapada. Ajuns la cabana am stat cam jumatate de ora timp in care unii au mancat cate ceva, alti s-au odihnit si apoi am plecat mai departe spre Busteni. Ne propusesem sa prindem personalul de 3:25.
Pe mine ma durea un genunchi ingrozitor si am coborat cu greu. Toni ne grabea si pana la gara nu am facut nici o pauza. A fost un drum nu greu dar obositor pentru ca am mers repede. Eram umed la picioare si ma frecau ghetele. Dar am ajuns in timp foarte bun. Am facut 1 ora si jumatate pana la gara. Am avut timp sa ne luam cate un suc si altele pentru a nu ne plictisi in tren. Pana la urma toata lumea era obosita si foarte multi au adormit. Am ajuns in Gara Basarab la ora 18:30.
A fost o excursie plina de peripetii, am invatat multe referitor la mersul pe munte iarna, pe zapada. Am vazut ce inseamna o avalansa, ce putere are si ce masuri trebuiesc luate. Au fost doua zile foarte obositoare. Intre membrii clubului care au fost sa creat o legatura speciala pentru ca am trecut prin niste pericole foarte mari si asta cred ca ne-a apropiat un pic mai mult. Pentru mine pana acum zapada insemna distractie, schi, sanie, bataie cu zapada. De acum incolo zapada va insemna mult mai mult, pe langa cele de mai sus, va insemna pericol, va insemna o forta mare de distrugere in fata careia nimic nu sta in picioare.